Astăzi îmi doresc tare mult să împărtășesc cu tine povestea și călătoria Irinei care este o poveste demnă de citit, este o inspirație și motivație pentru toate femeile care duc o luptă cu kilogramele în plus.
Poate și tu ai pățit de multe ori să renunți la visul tău de avea corpul dorit, din teama de a nu reuși, sau pentru că crezi este prea greu din lipsa timpului sau a motivației.
În calatoria Irinei, care a început la 90 de kg noi am pornit la drum să lucram împreună în programul de slăbit creat de mine #cu2manimiinminus.
În luna Ianuarie, Irina s-a hotărât să își schimbe viața și a urmat pas cu pas acest program. Acum este în continuare sub îndrumarea mea pe partea de nutritie și exercitii de tonifiere, iar rezultatele ei sunt absolut extraordinare.
A reușit să ajungă aici deoarece are o dorința arzătoare de a încheia luptă ei cu kilogramele odată și pentru totdeauna iar eu sunt lângă ea pentru a o sprijini pe tot parcursul ei, până va ajunge la kg dorite.
Te las pe tine să descoperi povestea ei fascinantă și sper să te motiveze și pe tine să te alături acestui program.
Episodul 1:
Și când eram slabă eram tot grasă
Of, îmi e foarte greu să scriu aceste rânduri dar știu sigur că trebuie să o fac. Unii ar spune că nu am voință, alții că mă las prea repede... Dar de câte ori îți repeta viața o lecție? Păi până când o înveți. Da, totul a început chiar așa, încă din copilărie. Am fost mereu un copil gras și bine hrănit.
Nu doar că am fost grasă, dar copiii din fața blocului mă batjocoreau mereu pe tema asta... de parca eu am ales să fiu așa... mă batjocoreau, încât unul dintre ei a scris pe o clădire dintre blocuri "Irina Balena", lucru care a rămas acolo timp de 20 ani până au removat ăștia centrala aia…
Mă rog, trecând peste dramele copilăriei și suferințele adolescentine, în vara clasei a 11a spre a 12a, am slăbit. De tot. Eram bunăciune.
Cum am făcut? Iaca, numai eu știu: numărat de calorii și mers cu bicicleta 4 ore pe zi (2h dimineața, 2 seara). Doar asta am făcut, timp de 3 -4 luni. M-am ocupat de mine.
Si la sfârșit, după 4 luni de armată cu mine însemni a fost: "and it feels so good"
Doamne, ce senzație a fost pe mine după ce am slăbit... simțeam că s-a schimbat ceva...ca am atins imposibilul! Stii cum e sa fii slab după 18 ani în care ai fost gras? Nu, nu știi, că tu nu ai fost gras Parcă lăsasem undeva sacii ăia de cartofi...
În toata vâltoara tinereții, mă așteptam că dacă acum eram "bunăciune" să sară flăcăii pe mine... Da' de unde? Nimănui nu i-a păsat că eu am depus acest efort... În afară poate de colegii de liceu, în rest, nobody cares.
Oricum, mai târziu am aflat că într-o relație e vorba de atitudine si de completare reciproca etc, nu de cum arăți... Dar ce să știu eu la 18 ani?
Și apoi au urmat anii facultății, care au fost cum au fost...mâncam ce apucam și mergeam mult pe jos... Dar în sinea mea... tot frustrată eram... Tot grasă mă vedeam... Stii ce? Unii baieți chiar îmi spuneau: "Da' ce e cu burta aia la tine?" Ca acum la 30+ să îmi vină și mie să îi întreb asta, dar nu o fac pentru că știu cum e sa fii întrebat. Apoi am avut primul meu job... și lucram de la 9 dimineața până, cel puțin la 7 seara... Da,da.. adică vreo 10-11-12-13 etc ore pe zi. Multe. Și n-am stiu să am limită și să spun "stop" mă duc acasă, n-am știut să spun m-ați angajat pentru 8h pe zi nu pentru 14! Am zis stop, doar 4 ani și 30kg mai târziu…
Cam asta s-a întâmplat... m-am dedicat prea mult! Apoi m-am mutat la Brașov, în acest oraș absolut minunat și parcă mi-am luat viața înapoi.
Doar că n-am știut să o gestionez... deloc... pentru că pe mine mă ia valul, eu sunt mereu într-un proiect... totul sau nimic... Și pentru că am descoperit lucruri noi, m-am afundat din nou în muncă în proiecte personale ca sa ajung să lucrez tot 14 ore pe zi, poate chiar mai mult...
Dar nu lenevesc. Obosesc pur și simplu. Și mi-am dat seama de ce. Pentru că încerc să trăiesc viața altora: să merg la sală că așa zic alții că e bine, să țin regimul cutare că e bine, să beau apă sfințită cu lămâie dimineața că așa zic alții etc
Dar alții nu zic ce să faci când ai de prăjit snițele pentru socru și soț (care ei nu sunt obligați să țină regimul cu tine), nu zic ce să faci când vrei să bei un pahar de vin când ieși cu fetele în oraș, nu zic ce să faci când ai poftă de cartofi prăjiți...
Pentru cine nu s-a confruntat cu kg în plus, TOATĂ VIAȚA nu poate înțelege această frustrare constantă și critica din gând.
Dar, anul trecut fiind anul contemplărilor, am înțeles unde am greșit. Am făcut ce au zis alții fără să trec prin filtrul meu. Si atunci nu mi-a plăcut procesul și am renunțat, de fiecare dată.
Dar cum am lecțiile învățate, anul aceasta vreau să fiu eu însemni 100%, după principiile mele, dupa intuiția mea și mai ales după ceea ce îmi place.
Așadar, încep din nou călătoria, de la 89kg. N-am recunoscut niciodată public câte kg am, dar atâtea arăta cântarul azi de dimineață.
De ce fac postarea asta? Pentru că de data asta am nevoie de încurajare să merg mai departe pas cu pas, pentru că va fi provocator (nu vreau să zic că e greu) pentru că am obstacole de trecut și nu mai vreau să le trec singură. Pentru că m-am iertat pe mine, "Irina balena" și pe băiatul care a scris asta acum 25 de ani. Pentru că a slăbi este ca și cum iei un alcoolic, îl pui într-un bar și îi spui: "N-ai ambiție dacă nu te abții de la bătură". Cam așa mă simt. Așadar, am creat acest jurnal, în care îți voi spune în fiecare săptămână care e progresul, în ritmul meu.
Și bănuiesc că nu sunt singura care are astfel de gânduri și trăiri. Dar sincer, îmi e teamă să nu fiu criticată. Nu știu de ce. Dar fac aceasta postare tocmai, pentru ca vreau să înving balaurii aștia din mine și îmi găsesc echilibrul o dată. În ultima poză sunt eu acum 2 săptămâni, iar celelalte sunt din "tinerețe".
to be continued...........
